Am fost în urmă cu câteva zile să beau o cafea în oraș. Am căutat să mă duc la o cafenea din centrul orașului care-mi plăcea mie dar m-am răzgândit. Când am văzut cât de aglomerat este, am zis pas. Pe mine mă enervează cafenelele aglomerate dintr-un simplu motiv: românul se hăhăie. Când aud râsete de-astea de oameni parcă de douăsprezece zile constipați, mă apucă dracii. Cu cât cafeneaua este mai aglomerată, cu atât va fi mai gălăgioasă iar românul se va hăhăi mai intens și mai des. El trebuie să râdă să-l audă și maică-sa de-acasă, de la 6 kilometri distanță.
Așadar, am căutat altă cafenea și am avut o mică surpriză. Chiar lângă cea pe care doream eu să o frecventez în acea seară, exista o altă cafenea care pare că era la polul opus, goală toată. În primă instanță mi-a fost și târșeală să intru, am crezut că este închisă. Ulterior am văzut pe cineva înăuntru, un băiat care lucra acolo. Mi-am luat inima în dinți și am intrat. Într-adevăr, înăuntru absolut nimeni.
Mi-am luat un cafei și am stat oleacă să mă gândesc cât de proști sunt oamenii. Eu nimerisem într-o cafenea turcească, de-asta era goală. Românii vor să se ducă doar la cafenelele de fițe, ultra moderne, să aibă ocazia să îi vadă toată lista de prieteni de pe Facebook în momentul în care dau check in. Pe mine m-a surprins destul de mult această cafenea turcească pentru că nu mă așteptam să fie atât de intactă. În afară de câteva scaune, fotolii, totul părea să fie ca în urmă cu multe sute de ani. Cred că așa este românul, aruncă ciocolata și mănâncă hârtia. Se duce numai în localuri de fițe în loc să caute calitatea din cafenelele care chiar au stil și o poveste de spus.