Vorba aia, bani să iasă. Am tot stat și am analizat pofta românului de îmbogățire, dar nu așa în timp, ci peste noapte. Și fără muncă. Așa, din cer să pice cumva ori să fure de undeva dacă are ocazia. Păi românul pentru bani e capabil să facă orice, inclusiv să-și abandoneze familia și să se ducă la muncă în străinătate. De ce să se chinuie el cu un trai modest în România, mai bine se duce el afară ca să aibă fetița lui de clasa a 3-a iPhone și calculator și toate prostiile din lume care în realitate n-au nicio valoare.
N-am înțeles niciodată chestia asta cu plecatul la muncă în străinătate. Dacă o faci, fă-o ca lumea, ia-ți și familia cu tine și plecați cu toții. Nu-i lași pe ei aici în țară și tu te duci la dracu-n praznic de unde nu mai vii decât de Crăciun și de Paște. Ăștia sunt românii fraților, sunt capabili să facă orice pentru bani, culmea, nu foarte mulți. Unii au impresia că-s bogați dacă muncesc afară dar nici vorbă, asemănându-i cu străinii tot săraci sunt în țările respective. Și oricum să fii bogat înseamnă cu totul altceva, înseamnă să ai suficient de mulți bani cât să nu mai fii nevoit să muncești vreodată. Nu să ai 2000 de euro/lună.
De multe ori am impresia că românii nu pleacă la muncă în străinătate ca să le fie lor într-adevăr mai bine, se duc pentru a demonstra vecinilor și rudelor că ei se descurcă, pentru a da impresia celor din jur că ei sunt mai presus. Vin cu mașini scumpe cumpărate în rate ca să se laude cu ele pe aici pe la noi, să creadă lumea că le merge bine. Odată ieșiți din țară nimeni nu mai dă doi bani pe un Audi sau BMW cumpărat la mâna a 14-a. Românii se duc afară ca să cumpere la copii obiecte cu care aceștia să fie peste alți copii. Că pana mea, n-am auzit și eu vreun părinte de-ăsta plecat la slugărit pe-afară că trimite bani la copii pentru cursuri de chitară sau de desen, sau de dans, sau ceva de genul.